Praf în vânt…

Pentru a intra în atmosferă vă recomand să ascultați piesa de mai jos:

În noaptea asta pot scrie cele mai triste cuvinte. Cuvinte de dor, cuvinte de regrete, cuvinte spuse, dar mai ales cuvinte nespuse…

M-am trezit brusc, transpirat  și cu respirația grea. Am avut un alt coșmar. Erai departe de mine, mă strigai să te ajung, să vin la tine. Alergam, alergam cu disperare, cu entuziasm, cu frică. De abia așteptam să te ajung din urmă, să te pot strânge în brațe așa cum numai eu sunt în stare s-o fac, cu iubire, cu adorație, cu respect, cu fermitate. Să ne contopim, așa cum ploaia se contopește cu marea. Și alergam, mai tare și mai tare… și nu te ajungeam… Apoi te-ai întors cu spatele la mine și ai dispărut. Mă simțeam neputincios ca o furnică în calea furtunii, ca în ziua în care te-am lăsat să pleci pentru că am eșuat să-ți ofer ce doreai.

Când am deschis ochii am întins din reflex brațul în  pat, în căutarea ta. Am fost cuprins de o tristețe adâncă, de singurătate, pe măsură ce mintea mea devenea conștientă de realitate. Nu mai erai, nu mai erai de ceva vreme și totuși continuam să te caut, cu speranță, cu dorință, cu dragostea mea nestăpînită ce nu-și găsea răspuns decât în tine.

M-am ridicat și stăteam nemișcat ca o stană de piatră, reflectând la cele spuse, dar mai ales la cele nespuse. Mă simt închis în închisoarea asta formată din patru pereți roz, culoare aleasă de tine…  Am ochii ațintiți fără un motiv anume la o pată de pe tavan. O pată formată de mucegai și de încercarea de a-l șterge, fără succes. Așa cum am permis mucegaiului să-și facă loc în rozul pereților, așa am permis și dificultăților să ne pătrundă in relație, in dragostea pură pe care o aveam. Roz… Roz murdar…  Mă pedepsesc, mă pedepsesc rămânând în închisoarea asta roz. Trebuie să fiu un amator BDSM, altă explicație nu există pentru pedeapsa ce mi-o aplic zi de zi, noapte de noapte… Ai plecat dar ai lăsat în urma ta amintiri: o perie de păr undeva, o cremă în altă parte, câteva lucruri, carnețelul cu rețete culinare. Frânturi din tine în mine și în jurul meu. Întotdeauna e mai ușor celui care pleacă, decât celui care rămâne… Oare care e mai curajos? Cel care are curajul să se desprindă, sau cel care are curajul să înfrunte amintirile? Fiecare lucru de-al tău îmi aduce aminte de un episod cu tine, de numeroasele tale zâmbete, fiecare asociat unei emoții, de ritualul tău de înfrumusețare pentru care te tachinam adesea dar pe care în secret îl adoram, chiar și de modul în care te arătai agasată de snobismul din jurul tău cu peria de păr în mână, ținută amenințător ca pe o armă.

Îmi aduc aminte și de certurile noastre. Ohh da… atunci când erai nervoasă erai o adevărată scorpie dar eram victima dragostei ce ți-o purtam. Oricât de supărat aș fi fost pe tine, de cele mai multe ori imi păreai drăgălașă când te certai cu mine și începeam să zâmbesc, chiar dacă te înfuria și mai tare. Atunci când mă aflam într-un impas, pentru că nu înțelegeam de ce ești nervoasă, mă apropiam de tine, te luam ferm in brațe, chiar și împotriva protestelor tale, și după ce simțeam că te domolești, începeam să ne sărutăm cu pasiune, să nu risipim energia ci s-o folosim într-un mod plăcut…

Acum însă nu mai ești… nu mă mai pot certa cu tine, nu te mai pot îmbrățișa, nu mai pot face dragoste cu tine. Acum sunt doar eu și cei patru pereți roz, prins într-o închisoare roz murdar… Te-am blestemat pentru asta, n-am fost niciodată mai furios, niciodată mai rănit și în același timp îți sunt recunoscător, pentru că niciodată n-am iubit așa cum te-am iubit pe tine.

Oare este totul praf în vânt? Așa a fost și când te-am cerut de soție? ( Va urma… )