Convorbiri în noapte…

Convorbiri telefonice,
Convorbiri cu tine…
Convorbiri în şoapte,
Convorbiri în noapte.

Îmi făcea plăcere să o sun, noaptea-târziu. Deja era o obişnuinţă, o tradiţie, un ritual, al meu şi-al ei. Obişnuia să mă întrebe ce mai fac, cum mi-a fost ziua şi îmi zicea că sunt cam tăcut pentru un bărbat care lucrează în vânzări. Îi tăiam repede întrebările raspunzându-i scurt sau schimbând subiectul, nu o sunam să vorbesc despre mine, vorbeam suficient în timpul zilei, acum era timpul nopţii, o sunam să-mi vorbească. Ea nu ştia, însă era momentul meu de răsfăţ după o zi obositoare. Adoram să-i aud vocea, îmi făceau plăcere chiar şi povestirile prosteşti despre colegele şi prietenele ei. Îmi plăcea când îmi povestea ispravele ei, nereuşitele, speranţele, dezamăgirile. Ceva din felul în care-mi povestea lumea ei, aşa cum o vedea, mă fascina. Alteori îmi citea câte un articol de pe un blog sau un text dintr-o carte siropoasă. Cumva, toate idioţeniile alea, aveau rost, prindeau sens deodată. Avea o voce senzuală, atât de senzuală încât, chiar dacă citea o reţetă de bucate, mi se zburlea pielea de pe mine. Îmi făcusem un obicei din a o pune să-mi descrie în ce e îmbrăcată. La început mă întreba de ce vreau să ştiu, însă după ce i-am răspuns că vreau să calculez în câte secunde o pot dezbrăca de hainele de pe ea, se mulţumea să-mi zâmbească cu subînţeles şi să-mi spună tot ce vreau să ştiu, cu detalii picante.

Femeia asta nu se juca, sau jocul ei era la un nivel aparte. Era maestra în jocul seducţiei. O voiam, iar ea ştia. Şi ea mă voia, iar eu ştiam…
Convorbirile telefonice, în noapte, erau doar un lung preludiu, un preludiu mintal.

Of… doar de-ar putea oamenii să înţeleagă sensul jocului şi să se joace mai des… Poate ar fi loc de mai multă iubire şi de mai puţin amar.