Caderea

Nu stiu ce a fost mai ingrozitor…

Momentul dinaintea caderii? Acel moment infiorator cand stii ce urmeaza? Cand privesti pentru o clipa in intuneric, in abis si inima iti este impietrita de groaza?

Sau poate momentul caderii, cand totul se cutremura cand realitatea iti joaca feste. Sau poate ca asta e realitatea si ai trait intr-o iluzie perpetua a ceea ce doreai sa crezi. In acel moment iti fuge de sub picioare pamantul, tot pe ceea ce te bazai se destrama, dispare, incepi sa cazi. In cadere vezi cum te departezi de lumina si nu poti sa nu te intrebi daca a existat vreodata acea lumina. Tot efortul depus pentru ceea ce ai construit in jurul tau a fost in van. Zidurile inaltate in jurul bulei cu vise, oamenii in care aveai incredere, viitorul imaginat… TOTUL DISPARE INTR-O CLIPA. De parca ai fi sters tabla cu buretele, de parca n-au existat emotii, sentimente, trairi si amintiri… Esti cuprins de disperare, imaginatia nu poate suporta realitatea. Indoielile isi fac loc in suflet, daca nimic n-a fost real, oare tu esti? Iti pui la indoiala existenta si daca esti inexistent care mai e scopul tau aici? Oare esti aici? Oare daca iti curmi viata va observa cineva? Ti-ai plange de mila dar lacrimile refuza sa prinda viata. Esti atat de sec in interior incat nici lacrimile nu pot izvora.

Deodata iti dai seama ca mai jos de atat nu ai unde sa te duci. Nu te-ai gandit niciodata ca abisul ar avea fund. Poate pentru ca nu te-ai gandit niciodata la abis, ai avut intotdeauna privirea atintita spre cele mai inalte culmi, spre cele mai departate zari, spre oportunitati, vise, idealuri si posibilitati. Sau poate ca nu ai atins fundul, poate inca esti in cadere libera, dar nu ai cum sa stii… nu mai ai un punct de referinta, lumina nu se mai vede. Esti doar tu… tu si intunericul ce te-a cuprins, simti gol in jurul tau si un gol interior. Mai esti? Sau doar ai fost?

Aceasta ultima perceptie iti trezeste o mica speranta. Deodata realizezi ca nu mai esti gol, nu atat precum erai cu cateva momente inainte… Gandesti, reflectezi, deci traiesti. Te agati de aceasta mica speranta, te agati cu putere, cu sete, de ea. Iti infingi mainile in ea si cand da sa iti alunece, iti infingi unghiile adanc in ea. Te tii atat de tare de ea incat speranta se transforma usor, usor in credinta! Da… ai credinta ca poti! Deodata simti posibilitatea de a te ridica, inca esti slabit, dar incepe sa incolteasca. Musti si iti infingi coltii in credinta. Simti ca te inunda alte emotii Simti furie, furia e buna, te umple de energie. Esti furios pe tine, ca ti-ai pus increderea in oameni, in lucruri exterioare. Ca ai cazut atunci cand lucrurile in care ti-ai pus increderea n-au mai fost. Te simti naiv si devii si mai furios pe tine. Deodata dai dracu de abis, realizezi ca intunericul si golul n-au fost decat o scuza. Ce patetic… te gandesti, atata caz, ti-ai imaginat abisul si intunericul si acestea erau tot in exterior. Ai cazut prada credintelor tale, bune sau rele, luminoase sau intunecate.
Dar niciodata nu ai fost definit de ele…

Iata dovada, esti in viata, te ridici din abis, din intuneric, din realitatea zdrobita, simti cum iti arde focul interior.
Te simti mai in viata ca oricand, ai pierdut tot deci esti liber sa cuceresti tot, mai mult decat ti-ai permis sa-ti inchipui. Acum stii ca vei reusi, credinta ta nu se mai afla ancorata in exterior ci in interior, in tine, acolo unde trebuia sa fie dintotdeauna. Ironia face ca datorita caderii sa realizezi ca ai avut dintodeauna aripi sa zbori, doar tu ti-ai impus sa mergi…

In final esti recunoscator pentru tot. Pentru ca fara experientele negative care te-au dus la cadere, ai fi murit convins ca poti doar sa mergi…

Iti multumesc!