Pentru a vă bucura cu adevărat de text vă recomand să ascultaţi piesa de mai jos:
Căutam alinare, căutam alinare într-un fum de trabuc, într-o gură de whiskey, retrăgându-mă în piesele triste şi furioase totodată ale lui Beethoven. M-am oprit la Simfonia a 7-a. Dramatismul şi tragicul se încununau perfect cu ceea ce simţeam în aceste clipe: confuz, plin de întrebări, furios, dezamăgit, melancolic. Treceam prin tot acest repertoriu de emoţii şi… durerea! Oh durerea o simţeam puternic, aproape la fel de puternic ca dragostea ce i-o purtam, însă durerea pierderii ei îmi făcea urechile să bubuie. Răcoarea nopţii ce se strecura în cameră mă trezea la realitate, la crunta realitate.
În momentul în care l-a ales pe el în detrimentul meu am ştiut că s-a terminat totul, că nimic nu va mai fi la fel. A ales soluţia simplă, calea minimei rezistenţe. Eram necruţător şi ştiam asta. Femeia mea, cea de care mă îndrăgostisem nu era fricoasă, cu siguranţă nu de singurătate. Mă îndrăgostisem mai ales de pasiunea ei şi de felul în care-şi trăia viaţa, dincolo de părerile neavizaţilor, dincolo de ceea ce era comod, o luptătoare înnăscută. Mă îndrăgostisem de caracterul ei puternic, de neclintit, opinia mea era singura care conta pentru ea. Poate că trăiam la distanţă unul de celălalt, o distanţă fizică, însă eram mai aproape decat multe cupluri, o simţeam şi ea mă simţea. Existau momente în care ne citeam gândurile, deseori şi emoţiile prin care treceam fiecare.
Bleah! Băutură asta nu face decât să-mi aducă şi mai tare aminte de clipele frumoase, iar disperarea din suflet îşi pune aceeaşi întrebare: De ce? De ce? Mereu acel “de ce”…
“La donna e mobile” ? Ăsta să fie singurul răspuns? Ajunsesem acolo unde au ajuns la un moment dat toţi ceilalţi bărbaţi, spunându-mi: “dar ea era diferită! Trebuie să fie diferită!”
Egoul meu supradimensional îşi crease iluzii, iluzii de grandoare, iluzii de invincibilitate, iluzia dragostei eterne, a sufletului pereche. Oh nenorocire! Dar ce este oare dragostea? Acest sentiment perfid ce se strecoară în cele mai mici crăpături şi te ispiteşte cu dulceaţa sa veninoasă. Şi înfloreşte, şi-ţi dă voie să speri şi să-ţi doreşti. Oh nenorocitul de mine! Arogantul de mine! Am crezut că pot atinge soarele, însă la fel ca Icar, mi-au fost topite aripile. Dureroasă prăbuşire!
Ieri eram un Luceafăr, azi sunt un blestemat, iar dragostea e un şarpe înşelător. Oare aşa s-a simţit şi Lucifer când a căzut din Rai?
De ce? De ce s-a terminat? Cum s-a terminat? Ca un castel de nisip, s-a prăbuşit înainte să-şi atingă măreţia.
Eram fericit pentru ea. Părea fericită în pozele cu el. Eram trist pentru mine, pentru ce puteam fi noi. N-o mai puteam iubi. Credeam că e la fel ca mine… A fost la fel ca mine până când n-a mai fost. Motivul? Mi-a spus că el e singurul care a rezistat suficient de mult crizelor ei de personalitate. Dacă ăsta e criteriul alegerii îmi pare rău pentru ea, dar mai rău pentru el, nenorocitul.
Mi-a zis că voia să vadă dacă mai poate simţi, dacă mai poate iubi. Însă ceea ce aveam noi nu era fals, era plin de emoţie şi de simţiri. Oare nu a văzut asta? Ce putea fi oare mai autentic, mai real decât deschidere şi sinceritate reciprocă?
Cei dragi, cei cărora le pasă cu adevărat de tine nu îţi acceptă crizele, ţi le combat. Nu-ţi acceptă slăbiciunile, pentru că nici tu nu vrei cu adevărat să le păstrezi. Cei cărora le pasă cu adevărat de tine vor să te vadă evoluând. Vor să te vadă că-ţi urmăreşti ţelurile şi vor să te ajute să le atingi chiar şi dacă e nevoie să-ţi dea un ghiont din când în când.
Eu nu a trebuit să escaladez zidul impenetrabil creat în jurul ei. Mie mi-a deschis larg poarta în sufletul său. M-a lăsat să-i văd frumuseţea interioară, sălbatică, neprihănită. M-a lăsat să-i văd speranţele şi visurile. I-am zis de la început că zidul ăla e o prostie. Zidurile sunt create de oameni slabi, cărora le e frică să fie răniţi. I-am arătat cicatricele mele iar ea mi le-a arătat pe ale ei. De ce a fost nevoie să complicăm lucrurile?
O să-mi fie dor de ea, de momentele petrecute împreună, de vocea ei. Oh o să-mi fie atât de dor de cea de care mă îndrăgostisem. A fost ca apa pe care încerci s-o prinzi în căuşul palmelor, dar care se scurge printre degete în cele din urmă…
Of! Fată Morgana, mereu prezentă şi nicăieri… Nu îi voi spune “pe curând”, nu-i voi spune “la revedere”, îi voi spune Adio! În momentul în care l-a ales pe altul în detrimentul meu nu mai există în viaţa aceasta, poate ne vom revedea într-o altă viaţă, poate că a fost a mea într-o viaţă anterioară. Poate că mă mint singur, însă nu e nici măcar vorba de orgoliu. E vorba de alegeri, e vorba de principiu. Atunci când descoperi un om fără măştile sociale, când îi vezi adânc în suflet şi totuşi faci o altă alegere, de ce te-ai întoarce înapoi? “Oh l-am ales pe el, însă tu eşti cel pe care-l iubesc cu adevărat”. Ce prostie! Sună atât de fals. Oare există oameni care să creadă o astfel de porcărie?
Mereu am apreciat oamenii care-şi înfrunt fricile şi-şi urmează dorinţele, oricât de idealiste, oricât de nesăbuite.
Lumea în care trăim are mai multă nevoie de pasionali nesăbuiţi decât de banalităţi insipide.
Resurse:
poza: www.pinterest.org
melodie: www.youtube.com
Leave a Reply